Nu m-a indignat reclama cu fluturele. Nici pentru că e copiată şi nici pentru că te face să plângi pentru un telefon mobil.
Nici nu m-a impresionat peste măsură: tuşele sunt cam îngroşate pentru gustul meu. Un declic s-a produs însă, pentru că în ciuda a toate de mai sus (ni se vând convorbiri telefonice cu lacrimi furate, ambalate într-un dramatic aproape vulgar), e adevărat ceea ce spune şi cam doare: de prea multe ori uităm.
Asta e mesajul pe care l-am reţinut eu. Nu e unul nou, nu are miros de epifanie, ci constituie mai degrabă un reminder emoţional. La fel ca refrenul unei melodii proaste sau ca replica dintr-un serial poliţist de pe AXN.
Cinism
Spuneam mai demult: nu mai îţi iei poezia din cărţi, ci din statusurile de pe Twitter sau panourile din intersecţie. Ideile vin din interviuri cu staruri rock, întrebările se nasc din tabloide.
Aşa văd eu urmaşii postmoderniştilor: liberi să deconstruiască orice, suficient de cinici încât să dea la o parte întregul care li se vinde.
Apropo de asta, Jason Schwartzman spunea într-un interviu: „Probably it’s also a generational thing, but I don’t really crave—I don’t need an artist to be amazing all the time, or I don’t even need an entire song to be good. Honestly, I think this emphasis on everything having to be really good all the time—it’s just not interesting to me”.
Mai spune: „I don’t care. I just need, like, one great sentence, one great melody”.
(La nivel ironic, cam la asta s-a redus interviul lui de mai multe pagini, pentru unul din cititori: la un citat pe care, până la urmă, putea să îl spună oricine altcineva).
Originalul pierdut
Tot la capitolul ce mai mi-a atras atenţia în legătură cu subiectul despre care scriu, într-un film foarte frumos, ajungi la întrebarea: “Fără cópii, câţi am ajunge să stăm faţă în faţă cu originalul?”.
Valabilă nu doar pentru opere de artă, dar şi pentru bucăţi de viaţă: relaţii, decoruri, scenarii, cópii inconştiente ale altora (trecute, văzute) până ajungi să crezi că trăieşti originalul. (Şi, de altfel, îl trăieşti).
Valabilă nu doar pentru cópii, ci pentru toate mesajele cu care ne întâlnim, în fiecare zi, indiferent de dorinţa noastră. (Un reminder fals e mai bun decât nici unul).
Ce vreau să spun: întâlnirea cu declicul e suficientă. Nu mă deranjează originalul pierdut, nu am nevoie nici de contextul potrivit pentru el. Din contră, uneori, decorul impropriu îl face cu atât mai autentic.
Matrioşca
Există, mai ales aici, în mediul online, nevoia insistentă a proprietăţii. Gânduri aruncate în 140 de caractere, preluate apoi, în alte medii, generând indignare. „Eu am dat primul ştirea. Eu am spus primul gluma. Eu am postat primul un youtube care exista din 2004, dar căruia nu i-a dat nimeni atenţie până acum şi pe care l-am întâlnit pe un blog uitat la capătul internetului, citat pe un forum pentru copii şi găsit pe stumble”.
Sursele ştirilor, dacă le urmăreşti atent, sunt matrioşca. Huffington care citează un blog de pe Forbes, care pleacă de la o ştire Reuters care preia o analiză de pe Financial Times care începe cu un editorial din New York Times.
E jocul ultim: vânătoarea de sens. Proprietarii (autorii) devin irelevanţi, dar nici măcar mesajul în sine nu mai are statuie. Organe decupate de-ale lui se propagă nestingherite, dând naştere la copii (puneţi ce accent vreţi aici) de nerecunoscut. Cam asta e răzbunarea consumatorului.
